Jurnal imaginar din timpul Holocaustului

23 iunie 1941

Daca nu ar fi atat de mult zgomot ce imi rasuna in inima si in minte, as crede ca visez, dar nu-mi amintesc sa fi adormit in ultimele trei zile. Suntem atat de multi si simt atat de multa durere, dar nu vad nicio lacrima. Cand ne-au adus am vazut copii plangand in bratele fara ocrotire ale mamelor, alte femei urland de groaza, inspaimantate, intrebatoare. Sunt inca un copil ca sa reusesc sa inteleg ce se intampla sau ce se va intampla cu noi, dar lipsa apei, lipsa unei firimituri de mancare, lipsa parintilor si fratilor, lipsa de oxigen, ne va distruge pe toti. Incerc sa vorbesc cu cineva, dar nu pot, nu vreau. Nu-mi este nimeni cunoscut si orice as spune sau orice mi s-ar spune, nu ma va ajuta, nu-mi va readuce ultimul sarut al mamei pe care nu am apucat sa i-l dau inainte de a fi urcata in acel camion inspaimantator, sinistru, cu teama ca odata usile acelea inchise, nu se vor mai deschide niciodata. Atunci am plans, era prima oara cand ma desparteam de mama si inima mea de copil spera ca poate ne vom revedea curand, dar nu doar eu plangeam, suferinta era in tot fumul lasat in urma camionului care pornise pe drumul prafuit si cu un singur sens.

25 iunie 1941

E mult praf, mult intuneric, putin aer. Abia vad sa scriu, printre parul ce-mi cade pe frunte si pe care nu are cine sa mi-l lege la spate pentru ca mama nu e aici. Au trecut cinci zile… Simt totul atat de rece si imi este totul neclar. Sunt confuza. Sunt sute de oameni in jurul meu, dar ma simt singura. Scriu sacadat. Nu pot continua firul unei idei, nu stiu sa-l continui. E cald, dar nu cred ca cineva mai poate simti caldura, cand inimile aproape ca nu ne mai bat. Vad oameni care stau cu ochii deschisi si nu privesc nicaieri, oameni care dorm, sau poate nu sunt adormiti… Nimeni nu zambeste. Pentru ce ? Poate un suras ne-ar mai da putere, dar de unde putere pentru el ? In inimile noastre e numai praf si zambetele nu rasar din praf, din durere, ci din speranta, dar speranta mea s-a dus odata cu mama in acel camion oribil. De atunci nu am mai zambit, nici nu am plans, nu am mai simtit nimic. E zgomot, dar nu vad pe nimeni vorbind. Zgomotul nu e de la ceilalti, e din mine, imi aud rasuflarea tot mai greu, tot mai apasat, ma doare. Astea sunt ultimele cuvinte pe care le mai pot scrie. E prea greu. Ma simt tot mai aproape de mama. Poate din cauza caldurii o simt langa mine, punandu-mi mana in par si sarutandu-mi fruntea. As vrea sa continui, dar e prea cald…

O proiecţie prezentă a istoriei – Sibiul

O imagine de neuitat a Sibiului îmi va rămâne mereu în minte după o vizita scurta, dar revelatoare în acest oraş înconjurat în tradiţie şi cultura.

Din labirintul străzilor şi al clădirilor moderne te eliberezi numai în Piaţa Mare, umbrită de imensele catedrale cu turnuri, de vilele marilor baroni ai vechilor timpuri. Şi trecând peste Podul Minciunilor istoria, sutele de ani ne privesc ca pe oaspeţi. E un adevăr, e un muzeu viu, e o tradiţie în păstrarea acestui Sibiu vechi.

Piaţa, înconjurata de clădiri somptuoase ne întâmpină primitoare, cu jocuri de apa, cu porumbei jucăuşi şi cu uşile deschise către Muzeul Brukenthal. Aici fiecare colţ vorbeşte, fiecare obiect are o istorie, în spatele fiecărui tablou se ascunde mister. Dar frumuseţea şi măiestria fiecărei lucrări ascund monotonia culorilor închise, a nuanţelor de negru, toate fiind indiscutabile opere de arta. Obiectele preţioase de mobilier vechi, portretele, peisajele surprinse în culori oferă o amintire, o plăcere care ne va lumina memoria.

Ne oprim în curtea palatului de unde admiram grandoarea acestei construcţii, nedepăşită însă de Catedrala Romano-catolică sau de cea Evanghelică. Clădiri impunătoare, dar sfinte, adăpostesc zilnic credincioşi catolici care asculta cu evlavie slujbele in limba română sau germană. Zidurile înalte, monotone, nepictate, străine parcă de lumea religiei ortodoxe, creează linişte, pace, în gândurile oamenilor care se opresc pentru o clipa pe o băncuţa veche, rugându-se.

Pentru că istoria în zilele noastre este ca o dorinţa, ca o nevoie de aflare, de delectare, este ca o trebuinţa, nu ocolim nici Muzeul Astra. Obiecte dispărute în timp, nemaivăzute de oamenii vremurilor noastre se ascund între zidurile acestuia. Suliţe si scuturi impresionante, unelte preistorice, şi minunatul sarcofag egiptean cu inscripţii hieroglifice.

Conduşi de istorie şi de soarele ce încă nu se sfiia să apună, urcăm în grabă în Turnul Sfatului de unde privim atenţi şi fascinaţi Sibiul. E o imagine decupata dintr-un album, o fotografie veche care prinde viata în mâinile noastre.

E o privire de ansamblu a tot ce înseamnă Sibiul pentru oamenii de astăzi, e imaginea caselor, a străzilor, a oamenilor, a culturii şi a istoriei, ce nu rămân în spatele unor inscripţii, a unor tablouri, a unor clădiri vechi, ci se proiectează în fiecare mişcare, în fiecare pas, în fiecare suflare.

Pentru că Sibiul e o istorie încă prezentă, e o tradiţie.

Cronica unui spectacol de teatru( ”Lumina din pod” )

A urmari o piesa de teatru inseamna mai mult decat simpla televizare a unui film si nu este egalata nici de lecturarea unei opere dramatice pentru ca punerea in scena implica un efort suplimentar din partea unei echipe ce trudeste saptamani in sir pentru a oferi spectatorilor pasionati o farama de cultura care sa le dainuie in amintire.

   Tot ceea ce implica un astfel de spectacol ne-a atras intr-o seara de sambata sa ne bucuram de punerea in scena a dramei Lumina din pod adaptata dupa nuvela cu acelasi titlu scrisa de Carmen Firan. Teatrul National Marin Sorescu din Craiova ne-a gazduit timp de 75 de minute in sala mica si primitoare, dezvaluindu-ne tainele acestei piese valoroase prin intermediul talentatilor actori Valeriu Dogaru(Lucian), Tamara Popescu(Lia) si Stefan Mirea(Brian). Munca din spatele scenei, regia, versiunea scenica si permanentul sprijin de care au nevoie actorii au fost oferite de catre Mircea Cornisteanu, iar scenografia a fost realizata de catre Viorel Penişoarã Stegaru. 

   Fiecare dintre eroii acestei piese va descoperi într-o anumită formă miracolul ascuns în banalitatea vieţii de fiecare zi. Lucian, un pictor lipsit de imaginatie gaseste o sursa de inspiratie in lumina pala a atelierului său din pod. Brian, prietenul pe care-l gazduieste de o perioada de timp in casa sa, ii dezvaluie boala pe care o poarta cu sine din momentul mortii partenerului sau. Lia, o figura emblematica a acestei piese, este o femeie puternica, preocupata de aspectele materiale ale vietii. Lucian urmareste sa-l apropie pe Brian de realitate, iar pe Lia o face sa vada dincolo de aceasta. Punctul culminant al punerii în scenă este alunecarea povestii în fantastic, momentul cel mai profund al spectacolului fiind reprezentat de scena in care cei trei protagonisti incearca sa zboare pentru a depasi conditia limitata ce le-o ofera viata fiecaruia dintre ei.

   Lumina din pod este o drama in care umorul contrabalanseaza observaţiile profunde si care atrage prin complexitatea si puterea autoarei de a vedea realitatea prin trei aspecte diferite, arta, avere si moarte. Brian este un personaj remarcabil ce reuseste sa atraga atentia oricarui spectator, aducand in prim plan dragostea pentru partenerul sau, nevoia de singuratate dupa pierderea acestuia si lipsa dorintei de a-si continua viata in depresie. Actorul Stefan Mirea reuseste sa transmita prin replici si interpretare intreaga lupta care se da in interiorul personajului pe care-l interpreteaza.

   O munca rasplatita de sute de aplauze, de admiratii si de aprecieri valoroase din partea numerosilor spectatori care au urmarit cu atentie si suspans fiecare moment al piesei, fiecare gest cu grija stabilit al actorilor si fiecare colt al decorului ce stabileste emblema fiecarui spectacol de teatru reusit. Iar Lumina din pod cu siguranta nu ne-a dezamagit. Mai mult decat o amintire, a fost o nevoie satisfacuta de cultura, un moment pe care râvnim cu totii sa-l retrăim.